Legea nr. 187/2003

(1)Prezenta lege cuprinde reguli privind competența de soluționare a litigiilor născute dintr-un raport de drept internațional privat în materie civilă și comercială, precum și norme privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene.

(2)Dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat sunt aplicabile în măsura în care prezenta lege nu stabilește o alta reglementare.

(1)În sensul prezentei legi, prin raport de drept internațional privat se înțelege raportul juridic de drept privat cu element de extraneitate, în care elementul de extraneitate aparține oricăruia dintre statele membre ale Uniunii Europene, denumite în continuare state membre.

(2)Prin hotărâre pronunțată într-un stat membru se înțelege orice act de jurisdicție pronunțat de o instanța dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acestui act, inclusiv un decret, ordin, decizie sau mandat de executare, precum și actul prin care se stabilesc de către grefier cheltuielile de judecată.

(3)Prezenta lege nu se aplică în cazul litigiilor și al hotărârilor pronunțate în statele membre privind:

a)capacitatea juridică a persoanei fizice;

b)dreptul de proprietate derivat dintr-o relație matrimoniala;

c)succesiunile;

d)asigurările sociale;

e)arbitrajul;

f)reorganizarea, lichidarea, concordatul sau alte măsuri similare, pronunțate în cadrul procedurilor de insolventa.

Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, instanțele judecătorești române sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice ori persoane juridice, dacă pârâtul sau cel puțin unul dintre pârâți își are domiciliul, reședința ori fondul de comerț în România.

Persoana având domiciliul sau, după caz, sediul în România ori într-un stat membru poate fi chemată în judecata în fața instanțelor din alt stat membru, respectiv în fața instanțelor române, după cum urmează:

a)în materie contractuală, la instanța statului pe al cărui teritoriu se afla locul de executare. În sensul prezentului articol, prin loc de executare se înțelege, în cazul vânzării de mărfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, iar în cazul prestărilor de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

b)în materia obligației de întreținere, la instanța statului pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau reședința creditorului, dacă cererea este formulată pe cale principala. În cazul în care cererea privind pensia de întreținere este formulată pe cale accesorie, este competența instanța care, potrivit legii, este chemată să soluționeze cererea principala;

c)în materie delictuala, la instanța statului pe al cărui teritoriu s-a produs sau urmează să se producă prejudiciul;

d)în cazul acțiunii civile în despăgubiri sau în restituire de bunuri ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, la instanța investită cu soluționarea acțiunii penale, dacă acea instanța este competența, conform legislației naționale, să soluționeze acțiunea civilă;

e)în cazul litigiilor rezultate în urma funcționarii unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se afla sucursala, agenția sau unitatea în cauza;

f)în cazul fondatorului, administratorului sau beneficiarului unui fond creat în temeiul unui statut, document scris sau unei convenții verbale, cu confirmare scrisă, în fața instanțelor din statul membru unde fondul în cauza își are sediul;

g)în cazul unui litigiu referitor la plata unei remunerații pretinse pentru salvarea unei incarcaturi sau a unor mărfuri, la instanța competența sa dispună sechestrarea încărcăturii ori a mărfii în vederea obținerii unei astfel de plati, dacă pârâtul detinea, la momentul operației de salvare, un drept asupra încărcăturii sau a mărfii.

Persoana având domiciliul sau, după caz, sediul în România ori într-un stat membru mai poate fi chemată în judecata:

a)în cazul unei cereri în revendicare, îndreptată împotriva mai multor pârâți, la instanța statului pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau sediul oricăruia dintre pârâți, dacă datorită raportului de conexitate dintre cereri exista interesul judecării lor împreună;

b)într-o cerere intemeiata pe obligația de garanție, la instanța competența să soluționeze cererea privind obligația principala;

c)în cazul unei acțiuni pe temei contractual care poate fi conexata unei acțiuni reale imobiliare îndreptate împotriva aceleiași persoane, la instanța în a carei raza teritorială este situat imobilul;

d)în cazul unei cereri întemeiate pe același act sau fapt ca și o alta acțiune anterioară, în fața instanței la care se afla pe rol aceasta.

În materie de asigurări competența se determina potrivit dispozițiilor prezentei secțiuni.

(1)Asiguratorul având sediul pe teritoriul României sau al unui stat membru poate fi chemat în judecata după cum urmează:

a)în fața instanței statului pe al cărui teritoriu își are sediul;

b)în fața instanței române ori, după caz, a statului membru pe al cărui teritoriu își are domiciliul sau, după caz, sediul deținătorul poliței de asigurare, asiguratul ori beneficiarul asigurării;

c)dacă este coasigurator, în fața instanței române ori din statul membru la care este introdusă acțiunea împotriva asiguratorului principal.

(2)În cazul în care asiguratorul nu are sediul pe teritoriul României sau al unui stat membru, însă deține o sucursala, agenție ori o alta unitate pe acest teritoriu, se considera ca având sediul în România sau, după caz, în acel stat membru, în cazul litigiilor rezultate în urma funcționarii acelei sucursale, agenții sau unități.

În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobile, asiguratorul poate fi chemat în judecata și în fața instanțelor din statul pe al cărui teritoriu s-a produs prejudiciul. Aceleași instanțe sunt competente dacă exista bunuri mobile acoperite de aceeași polița de asigurare, iar paguba a fost cauzată de același eveniment neprevăzut.

În cazul asigurării de răspundere civilă, asiguratorul poate fi chemat în judecata în fața instanței dintr-un stat membru sau din România, la care partea vătămată a introdus cerere împotriva asiguratului.

(1)Asiguratorul poate intenta acțiune numai la instanțele din România ori din statul membru pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, indiferent dacă acesta este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul ori un beneficiar.

(2)Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului asiguratorului de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs.

(1)De la dispozițiile art. 6-9 se poate deroga printr-o convenție încheiată ulterior nașterii litigiului.

(2)Dacă la data încheierii contractului de asigurare asiguratorul și asiguratul aveau domiciliul ori sediul pe teritoriul României sau al aceluiași stat membru, clauza privind competența instanțelor din acest stat este valabilă chiar dacă prejudiciul s-a produs pe teritoriul altui stat, cu condiția ca un astfel de acord sa nu vina în contradictie cu legea statului pe al cărui teritoriu își aveau domiciliul sau, după caz, sediul părțile.

Se poate deroga, de asemenea, în ceea ce privește instanța competența să soluționeze litigiul născut dintr-un contract de asigurare, dacă asigurarea acoperă unul sau mai multe dintre următoarele riscuri:

a)pagube produse navelor maritime, instalațiilor din zona de coasta sau din largul marii ori aeronavelor, rezultate în urma utilizării lor în scopuri comerciale;

b)pagube produse bunurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele călătorilor, atunci când tranzitul este integral sau parțial efectuat cu nave maritime ori aeronave;

c)răspunderea decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalațiilor ori aeronavelor menționate la lit. a), cu excepția răspunderii pentru vătămări corporale produse călătorilor sau pentru pierderea ori deteriorarea bagajelor acestora;

d)răspunderea pentru pierderile sau daunele cauzate bunurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele călătorilor, atunci când tranzitul este integral sau parțial efectuat cu nave maritime ori aeronave.

(1)În materia contractelor încheiate de o persoană în calitate de consumator, într-un scop situat în afară domeniului sau profesional, instanța competența este determinata în conformitate cu dispozițiile prezentei secțiuni, în cazul în care:

a)contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în temeiul sistemului de creditare cu plata în rate;

b)contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate sau orice alta forma de credit încheiată în scopul finanțării vânzării de bunuri; sau

c)în celelalte cazuri, dacă contractul a fost încheiat cu un agent economic care desfășoară activități comerciale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care, prin orice mijloace, își directioneaza activitățile spre acel stat membru ori spre mai multe state, inclusiv acel stat membru, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.

(2)Când un consumator încheie un contract cu o parte care nu își are domiciliul ori sediul pe teritoriul unui stat membru sau al României, însă deține o sucursala, agenție ori alta întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre sau al României, se considera, în cazul litigiilor rezultate din funcționarea sucursalei, agenției ori întreprinderii, ca partea în cauza își are domiciliul sau sediul pe teritoriul statului respectiv.

(3)Prevederile prezentei secțiuni se aplică și contractelor de transport care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.

Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți fie la instanțele din România ori din statul membru în care aceasta își are domiciliul sau sediul, fie la instanțele din locul unde consumatorul își are domiciliul ori, după caz, sediul.

(1)Agentul economic poate introduce acțiune împotriva consumatorului numai la instanțele din România ori din statul pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului.

(2)Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului agentului economic de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs.

(1)De la dispozițiile art. 13 și 14 se poate deroga prin convenție încheiată ulterior nașterii litigiului.

(2)Dacă la data încheierii contractului părțile aveau domiciliul sau sediul pe teritoriul aceluiași stat, clauza privind competența instanțelor din acel stat este valabilă, cu condiția ca un astfel de acord sa nu vina în contradictie cu legea din statul în cauza.

(1)În privinta contractelor individuale de muncă, instanța competența este determinata în conformitate cu dispozițiile prezentei secțiuni.

(2)Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu își are domiciliul ori sediul pe teritoriul unui stat membru sau al României, sunt competente instanțele române ori ale statului membru pe teritoriul căruia se afla sucursala, agenția sau unitatea deținută de angajator, în cazul litigiilor rezultate din funcționarea acestora.

Angajatorul având domiciliul sau sediul în România ori într-un stat membru poate fi chemat în judecata:

a)în fața instanțelor din statul respectiv;

b)în fața instanțelor din România sau din statul membru în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea ori unde se afla ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea. Dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași tari, sunt competente instanțele din locul unde este sau a fost situat domiciliul ori, după caz, sediul angajatorului.

(1)Un angajator nu poate introduce acțiuni decât la instanțele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul își are domiciliul.

(2)Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs.

De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate face derogare decât printr-un acord încheiat după nașterea litigiului sau care permite angajatului sa introducă acțiuni la alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni.

Soluționarea acțiunilor reale imobiliare este exclusiv de competența instanțelor statului pe al cărui teritoriu este situat imobilul.

Litigiile privind constituirea și încetarea societăților comerciale și a altor persoane juridice, cele privind modificarea actului constitutiv și/sau a statutului, precum și cele vizând valabilitatea deciziilor organelor acestora sunt de competența instanței statului pe al cărui teritoriu se afla sediul persoanei juridice. Pentru determinarea sediului instanța aplica normele sale de drept internațional privat.

Acțiunile care au ca obiect valabilitatea inscrierilor în registre publice sunt de competența instanțelor statului pe al cărui teritoriu se păstrează registrele.

Acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, marcilor, desenelor și modelelor, precum și a altor drepturi analoage care necesita depunerea sau înregistrarea sunt de competența instanțelor statului pe al cărui teritoriu a fost solicitată ori a avut loc depunerea sau înregistrarea ori unde se considera, potrivit legislației în vigoare, ca a avut loc aceasta.

Acțiunile privitoare la executarea hotărârilor sunt de competența instanțelor din statul pe al cărui teritoriu a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Convenția părților cu privire la soluționarea oricărui litigiu care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat inlatura competența oricăror alte instanțe, stabilită potrivit prezentei legi, dacă este încheiată în forma scrisă sau în orice alt mod care să ateste, potrivit legii ori uzantelor din comerțul internațional, intenția părților cu privire la stabilirea instanței competente.

Instanța sesizată cu o cerere pentru care competența aparține exclusiv instanței dintr-un alt stat își declara din oficiu lipsa de competența.

Înfățișarea pârâtului în fața instanței române la care este chemat în judecata are ca efect recunoașterea de drept a competentei acestei instanțe, cu excepția cazurilor de competența exclusiva prevăzute de prezenta lege sau dacă înfățișarea are ca obiect contestarea competentei.

(1)În cazul în care pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este chemat în judecata în fața unei instanțe române care nu este competența, potrivit prezentei legi, iar pârâtul nu se înfățișează în instanța, instanța română își declara din oficiu lipsa de competența.

(2)Instanța suspenda acțiunea până când se dovedește ca pârâtul a primit actul de sesizare a instanței în timp util pentru pregătirea apărării sau ca au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.

(3)Comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare va fi realizată potrivit legislației în vigoare, în conformitate cu convențiile internaționale în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială, la care România este parte.

Pot fi solicitate instanței române măsuri provizorii și conservatorii, potrivit legii române, chiar dacă pentru soluționarea fondului cauzei ar fi competența o instanța dintr-un stat membru.

(1)În cazul în care se introduce o acțiune la instanța română, ulterior introducerii unei acțiuni cu același obiect și între aceleași părți la o instanța dintr-un stat membru, instanța română suspenda din oficiu acțiunea până la stabilirea competentei primei instanțe sesizate.

(2)După stabilirea competentei primei instanțe sesizate, instanța română își declina competența în favoarea acesteia.

(1)În cazul în care la o instanța română se introduce o acțiune aflată în raport de conexitate cu o acțiune introdusă anterior la o instanța dintr-un stat membru, instanța română poate suspenda acțiunea.

(2)În cazul în care acțiunile aflate în raport de conexitate se afla în prima instanța, instanța română poate, la cererea uneia dintre părți, să-și decline competența în favoarea instanței întâi sesizate, dacă aceasta este competența să soluționeze acțiunea instanței române și dacă legislația naționala permite conexarea acestor acțiuni.

(3)Sunt considerate în raport de conexitate acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este eficient ca acestea să fie judecate împreună pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile ce pot rezultă în cazul acțiunilor separate.

Dacă acțiunile aflate în raport de conexitate intră în competența exclusiva a mai multor instanțe, instanța română, în cazul în care nu a fost sesizată prima, își declina competența în favoarea primei instanțe sesizate.

În sensul prezentei secțiuni, o instanța dintr-un stat membru sau din România este considerată sesizată:

a)la data la care a fost depus actul de sesizare sau un alt act echivalent la instanța respectiva, cu condiția ca reclamantul sa fi luat măsurile necesare pentru ca actul să fie înmânat pârâtului, dacă avea aceasta obligație potrivit legii; sau

b)în cazul în care actul trebuie comunicat înainte de a fi depus la instanța, la data la care actul a fost primit de autoritatea responsabilă cu comunicarea acestuia, dacă, potrivit legii, reclamantul a luat măsurile necesare pentru ca acesta să fie depus la instanțe.

O hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută de plin drept în România, în condițiile prezentei legi.

(1)În caz de litigiu, orice persoană interesată poate solicita instanței române, pe cale principala, recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru. Cererea de recunoaștere se introduce la tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicita recunoașterea sau, în lipsa acestuia, la tribunalul competent sa încuviințeze executarea, potrivit art. 41.

(2)Cererea de recunoaștere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidentala de către instanța sesizată cu un proces având un alt obiect, dacă recunoașterea este necesară pentru soluționarea acestui proces.

Hotărârea pronunțată într-un stat membru nu poate fi recunoscută în unul dintre următoarele cazuri:

a)hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român;

b)hotărârea a fost pronunțată în lipsa pârâtului, iar instanța constata ca actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp util, astfel încât pârâtul să aibă posibilitatea de a-și pregati apărarea, cu condiția ca pârâtul sa fi exercitat căile de atac împotriva hotărârii, dacă a avut posibilitatea sa o facă;

c)hotărârea este ireconciliabila cu o hotărâre pronunțată de o instanța română într-un litigiu între aceleași părți;

d)hotărârea este ireconciliabila cu o hotărâre pronunțată anterior de o instanța dintr-un stat membru sau dintr-un stat terț, între aceleași părți și având același obiect, dacă hotărârea anterioară îndeplinește condițiile pentru a fi recunoscută în România.

(1)O hotărâre nu poate fi recunoscută dacă vine în conflict cu dispozițiile prezentei legi privitoare la competența în materie de asigurări, protecția consumatorului, precum și la competența exclusiva.

(2)La verificarea acestor reguli de competența instanța este ținuta de constatările de fapt în temeiul cărora instanța din statul membru și-a argumentat competența.

(3)Sub rezerva dispozițiilor alin. (1), competența instanței din statul membru nu poate fi revizuită. Dispoziția prevăzută la art. 37 lit. a) nu poate fi aplicată normelor în materie de competența.

Instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii unui stat membru și nici la modificarea ei.

Instanța română poate suspenda acțiunea prin care se solicita recunoașterea unei hotărâri pronunțate de o instanța dintr-un stat membru în cazul în care, împotriva hotărârii a carei recunoaștere se cere, se introduce o cale de atac ordinară.

Hotărârile pronunțate într-un stat membru și care sunt executorii, potrivit legii instanțelor care le-au pronunțat, vor fi puse în executare în România pe baza încuviințării date, la cererea părții interesate, de către tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicita executarea sau în a cărui circumscripție urmează să se efectueze executarea.

(1)În vederea comunicării documentelor procedurale, reclamantul poate desemna un mandatar special, domiciliat în circumscripția teritorială a instanței căreia i-a fost solicitată încuviințarea executării.

(2)Cererea de încuviințare a executării va fi însoțită de documentele prevăzute la art. 55.

(1)În cazul în care hotărârea a carei executare se cere conține soluții asupra mai multor capete de cerere care sunt disociabile, încuviințarea poate fi acordată separat.

(2)Persoana care cere încuviințarea executării poate cere ca titlul executoriu să se limiteze la anumite părți din hotărâre.

(1)Hotărârea este declarata executorie în România dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 55, fără a fi necesară verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 37.

(2)În aceasta faza a procesului partea împotriva căreia se urmărește executarea nu poate formula apărări cu privire la cererea de încuviințare a executării.

(1)Hotărârea pronunțată de o instanța competența dintr-un stat membru are forta probanta în fața instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constata.

(2)Instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii statului membru și nici la modificarea ei.

(1)Hotărârea de încuviințare a executării este adusă la cunoștința părții care a cerut executarea, fără întârziere și potrivit procedurii prevăzute de legea română.

(2)Titlul executoriu este înmânat părții împotriva căreia se cere executarea, însoțit de hotărâre, în cazul în care aceasta nu a fost deja înmânată.

(1)Hotărârea prin care s-a soluționat cererea de încuviințare a executării poate fi atacată cu recurs în termen de o luna de la comunicarea acesteia părții împotriva căreia se cere executarea, dacă aceasta își are domiciliul sau sediul în România; în cazul în care partea nu își are domiciliul sau sediul în România, termenul de introducere a recursului este de doua luni de la data comunicării către partea împotriva căreia se cere executarea sau la domiciliul acesteia.

(2)Dispozițiile art. 29 alin. (2) și (3) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(1)Soluționarea recursului nu poate conduce la respingerea cererii de încuviințare a executării pentru alt motiv decât cele prevăzute la art. 37. Recursul se soluționează de urgenta.

(2)Hotărârea a carei executare se cere nu poate fi revizuită pe fond în nici o situație.

(3)Instanța de recurs poate condiționa executarea de constituirea unei garanții.

(4)La cererea părții împotriva căreia se solicita executarea, instanța de recurs poate suspenda acțiunea dacă împotriva hotărârii a carei executare se cere a fost introdusă, în statul membru de origine, o cale de atac ordinară sau dacă termenul de introducere a unei astfel de cai de atac nu a expirat încă; în acest din urmă caz instanța română poate preciza termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară.

(1)În cazul hotărârilor care trebuie recunoscute potrivit dispozițiilor prezentei legi, instanțele române pot dispune, la cererea reclamantului, chiar și în lipsa unei cereri de încuviințare a executării, măsuri asiguratorii în cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legătură cu jurisdicția lor.

(2)Hotărârea de încuviințare a executării va include, dacă este cazul, și autorizarea luării de măsuri de conservare.

Până la expirarea termenului pentru introducerea recursului sau, după caz, până la soluționarea acestuia nu pot fi luate decât măsuri de conservare a bunurilor părții împotriva căreia se urmărește executarea.