Art. 243

(1)În cazul în care cuantumul datoriei vamale nu a fost înscris în evidența contabilă în conformitate cu prevederile art. 241 și 242 sau a fost înscris la un nivel inferior sumei datorate legal, cuantumul drepturilor ce urmează a fi recuperate se înscrie în evidența contabilă în cel mult două zile de la data la care autoritatea vamală a luat cunoștință de această situație și poate calcula suma datorată legal și stabili debitorul. Această operațiune reprezintă înscriere ulterioară în evidența contabilă. Acel termen poate fi prelungit în conformitate cu prevederile art. 242.

(2)Cu excepția cazurilor menționate la art. 240 alin. (2) și (3), înscrierea ulterioară în evidența contabilă nu este posibilă dacă:

a)decizia inițială de a nu înscrie drepturile în evidența contabilă sau de a le înscrie la o sumă mai mică decât cea legal datorată a fost luată pe baza dispozițiilor generale invalidate la o dată ulterioară de o hotărâre judecătorească;

b)cuantumul drepturilor legal datorate nu a fost înscris în evidența contabilă ca urmare a unei erori din partea autorității vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiții rezonabile de către persoana obligată să plătească, aceasta la rândul său acționând cu bună-credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare cu privire la declarația vamală;

c)prin regulamentul vamal se poate stabili că autoritatea vamală nu procedează la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a cuantumului drepturilor aflat sub un anumit plafon.

(3)În cazul prevăzut la alin. (2) lit. b), când se stabilește statutul preferențial al mărfurilor pe baza unui sistem de cooperare administrativă care implică autoritățile unei alte țări, dacă eliberarea unui certificat de către aceste autorități se dovedește incorectă, aceasta constituie o eroare care nu ar fi putut fi detectată în mod rezonabil. Cu toate acestea, eliberarea unui certificat incorect nu constituie o eroare în cazul în care certificatul se bazează pe prezentarea incorectă a faptelor de către exportator, cu excepția cazului în care, mai ales, este evident că autoritățile care au eliberat certificatul au știut sau ar fi trebuit să știe că mărfurile nu îndeplineau condițiile prevăzute pentru a beneficia de tratamentul preferențial. Se poate invoca buna-credință a debitorului când acesta poate demonstra că, în timpul operațiunilor comerciale în cauză, a depus toate diligențele pentru a se asigura că toate condițiile pentru tratamentul preferențial au fost respectate.