Codul penal din 1969

Legea penală apara, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.

Legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afară teritoriului tarii, dacă făptuitorul este cetățean român sau dacă, neavînd nici o cetățenie, are domiciliul în țara.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afară teritoriului tarii, contra siguranței statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare grava integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul tarii.

Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile prevăzute în alineatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.

Legea penală se aplică și altor infracțiuni decît celor prevăzute în art. 5 alin. 1, săvârșite în afară teritoriului tarii, de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul tarii, dacă:

a)fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a tarii unde a fost săvârșită;

b)făptuitorul se afla în țara.

Pentru infracțiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetățean român, infractorul poate fi judecat și în cazul când s-a obținut extrădarea lui.

Dispozițiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care infractorul a savirsit infracțiunea, exista vreo cauza care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărîrilor străine.

Dispozițiile cuprinse în art. 5 și 6 se aplică, dacă nu se dispune altfel printr-o convenție internationala.

Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român.

Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internationala, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cît ea se afla în vigoare.

Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.

Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea noua. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărîrilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Legea care prevede măsuri de siguranță sau măsuri educative se aplică și infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi.

În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penală noua se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală noua nu se mai aplica.

Când după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completa a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Dacă după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viața și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași fapta pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viața se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

Dacă legea noua prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amendă, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea noua. Tinindu-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate inlatura în totul sau în parte executarea amenzii.

Pedepsele complimentare, măsurile de siguranță, precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea noua, nu se mai executa, iar cele care au corespondent în legea noua se executa în conținutul și limitele prevăzute de această lege.

Când o dispoziție din legea noua se referă la pedepse definitiv aplicate, se tine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alineatelor precedente.

Când după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completa a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mica decît maximul special prevăzut de legea noua, tinindu-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cît a executat din pedeapsa, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezultă din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită.

Dispozițiile art. 14 alin. 5 se aplică și în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime.

Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecata în acel interval de timp.

Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minima adusă uneia din valorile aparate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vadit de importanța, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se tine seama de modul și mijloacele de savirsire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplica una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91.

Vinovăție exista când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpa.

1.Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b)prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, accepta posibilitatea producerii lui.

2.Fapta este săvârșită din culpa când infractorul:

a)prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fără temei ca el nu se va produce;

b)nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea sa-l prevadă.

Fapta constind într-o acțiune săvârșită din culpa constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constind într-o infracțiune constituie infracțiune fie ca este săvârșită cu intenție, fie din culpa, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.

Tentativa consta în punerea în executare a hotărârii de a savirsi infracțiunea, executarea care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Exista tentativa și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibila datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării ca în timpul când s-au savirsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea ca se afla.

Nu exista tentativa atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.

Tentativa se pedepsește numai când legea prevede expres aceasta.

Tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decît minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viața, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

Este aparat de pedeapsa făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o alta infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune.

Participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Instigator este persoana care, cu intenție, determina pe o altă persoană sa savirseasca o faptă prevăzută de legea penală.

Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajuta în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, ca va tăinui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se tine seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 72.

Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se rasfring asupra celorlalți.

Circumstanțele privitoare la fapta se rasfring asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum și actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancționează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viața, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

Actele arătate în alineatul precedent nu se sancționează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mica, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie alta fapta prevăzută de legea penală.

Participantul nu se pedepsește dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedica consumarea acesteia. Dacă actele săvârșite până în momentul împiedicării constituie o alta fapta prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru aceasta fapta.

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpa de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție.

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea fapta fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

Dispozițiile art. 28-30 se aplică în mod corespunzător.

Pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni sau recidiva.

Concurs de infracțiuni exista:

a)când doua sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoana, înainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna dintre ele. Exista concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni;

b)când o acțiune sau inacțiune, săvârșită de aceeași persoana, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni.

În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a)când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viața și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viața;

b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adauga un spor de până la 5 ani;

c)când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adauga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d)când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adauga amenda, în totul sau în parte;

e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b), la care se poate adauga amenda, potrivit dispoziției de la lit. c).

Prin aplicarea dispozițiilor din alineatul precedent nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanța pentru infracțiunile concurente.

Dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natura diferita, sau chiar de aceeași natura dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeași natura și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Măsurile de siguranță de natura deosebită, luate în cazul infracțiunilor concurente, se cumulează.

Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurenta, se aplică dispozițiile art. 34 și 35.

Dispozițiile art. 34 și 35 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise și o alta condamnare definitivă pentru o infracțiune concurenta.

Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente.

Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viața a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Recidiva exista în următoarele cazuri:

a)când după rămînerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an;

b)când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsa, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an;

c)când după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsa, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Exista recidiva și în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. 1 este detențiunea pe viața.

Pentru stabilirea stării de recidiva în cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) și b) și alin. 2, se poate tine seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii.

La stabilirea stării de recidiva nu se tine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a)infracțiunile săvârșite în timpul minorității;

a^¹)infracțiunile săvârșite din culpa;

b)infracțiunile amnistiate;

c)faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.

De asemenea, nu se tine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinta cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. 1 lit. b) se poate mari până la 7 ani.

Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa care se executa, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adauga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. c) se aplică în mod corespunzător dispozițiile din alineatele precedente.

Dacă după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa sa fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă ca cel condamnat se afla în stare de recidiva, instanța aplica dispozițiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) și dispozițiile din alin. 4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).

Dispozițiile alineatului precedent se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viața a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidiva, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

În cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu exista pluralitate de infracțiuni.

Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Infracțiunea este complexa când în conținutul sau intra, ca element sau ca circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adauga un spor potrivit dispozițiilor art. 34.

Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexa este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, tinindu-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decît cea pronunțată anterior.

(1)Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitima apărare.

(2)Este în stare de legitima apărare acela care săvârșește fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

(2^¹)Se prezuma ca este în legitima apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinta, încăpere, dependinta sau loc împrejmuit ținând de acestea.

(3)Este de asemenea în legitima apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia un interes obștesc.

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a savirsit fapta și-a dat seama ca pricinuiește urmări vadit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.