Codul penal din 1969

Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, Republica Socialistă România, suveranitatea, independența și unitatea statului, proprietatea socialistă, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept.

Legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvîrșirii acestor fapte.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvîrșite pe teritoriul României.

Legea penală se aplică infracțiunilor în afara teritoriului țării, dacă făptuitorul este cetățean român sau dacă, neavînd nici o cetățenie, are domiciliul în țară.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvîrșite în afara teritoriului țării, contra securității statului român, sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, cînd sînt săvîrșite de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării.

Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile prevăzute în alineatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General.

Legea penală se aplică și altor infracțiuni decît celor prevăzute în art. 5 alin. 1, săvîrșite în afara teritoriului țării, de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării, dacă:

a)fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvîrșită;

b)făptuitorul se află în țară.

Pentru infracțiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetățean român, infractorul poate fi judecat și în cazul cînd s-a obținut extrădarea lui.

Dispozițiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul cînd, potrivit legii statului în care infractorul a săvîrșit infracțiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau cînd pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Cînd pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărîrilor străine.

Dispozițiile cuprinse în art. 5 și 6 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o convenție internațională.

Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvîrșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sînt supuse jurisdicției penale a statului român.

Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Legea penală se aplică infracțiunilor săvîrșite în timpul cît ea se află în vigoare.

Legea penală nu se aplică faptelor care, la data cînd au fost săvîrșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.

Legea penală nu se aplică faptelor săvîrșite sub legea veche, dacă nu mai sînt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărîrilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Legea care prevede măsuri de siguranță sau măsuri educative se aplică și infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate pînă la data intrării în vigoare a legii noi.

În cazul în care de la săvîrșirea infracțiunii pînă la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Cînd legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sînt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.

Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare și pînă la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvîrșită, se reduce la acest maxim. Dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare la moarte și pînă la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa cu moartea se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținîndu-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

Pedepsele complimentare, măsurile de siguranță, precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege.

Cînd o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate pînă la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alineatelor precedente.

Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare și pînă la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decît maximul special prevăzut de legea nouă, ținîndu-se seama de infracțiunea săvîrșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărîrii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cît a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborîtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvîrșită. Dispozițiile art. 14 alin. 5 se aplică și în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate pînă la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărîre reducîndu-se cu o treime.

Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvîrșite în timpul cînd era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvîrșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Vinovăție există cînd fapta care prezintă pericol social este săvîrșită cu intenție sau din culpă.

1) Fapta este săvîrșită cu intenție cînd infractorul:

a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvîrșirea acelei fapte;

b. prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

2) Fapta este săvîrșită din culpă cînd infractorul:

a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei ca el nu se va produce;

b. nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Fapta constînd într-o acțiune săvîrșită din culpă constituie infracțiune numai atunci cînd în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constînd într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvîrșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul cînd legea sancționează numai săvîrșirea ei cu intenție.

Tentativa constă în punerea în executare a hotărîrii de a săvîrși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării ca în timpul cînd s-au săvîrșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Nu există tentativă atunci cînd imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.

Tentativa se pedepsește numai cînd legea prevede expres aceasta. Tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decît minimul general al pedepsei. În cazul cînd pedeapsa prevăzută de lege este moartea, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

Dacă actele îndeplinite pînă în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune.

Participanți sînt persoanele care contribuie la săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Autor este persoana care săvîrșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Instigator este persoana care, cu intenție, determină pe o altă persoană să săvîrșească o faptă prevăzută de legea penală.

Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvîrșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvîrșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvîrșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvîrșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 72.

Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrîng asupra celorlalți.

Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrîng asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum și actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancționează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general. În cazul cînd pedeapsa prevăzută de lege este moartea, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

Actele arătate în alineatul precedent nu se sancționează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul cînd actele îndeplinite de autor pînă în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală.

Participantul nu se pedepsește dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvîrșite pînă în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă.

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvîrșirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție.

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

Dispozițiile art. 28-30 se aplică în mod corespunzător.

Pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni sau recidivă.

Concurs de infracțiuni există:

a)cînd două sau mai multe infracțiuni au fost săvîrșite de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvîrșirea sau ascunderea altei infracțiuni;

b)cînd o acțiune sau inacțiune, săvîrșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni.

În caz de concurs de infracțiuni se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa după cum urmează:

a)cînd s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită pînă la maximul ei special, iar cînd acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor pînă la 3 ani;

b)cînd s-au stabilit numai amenzi, se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită pînă la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor pînă la o pătrime din acel maxim;

c)cînd s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

d)cînd s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziției de la lit. a, la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziției de la lit. b.

Sporul prevăzut la lit. a se poate mări pînă la 5 ani, dacă una dintre infracțiunile aflate în concurs este o infracțiune contra securității statului, contra avutului obștesc, ori o infracțiune de omor, sau o infracțiune contra păcii și omenirii, ori o infracțiune prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naționale.

Prin aplicarea dispozițiilor din alineatele precedente nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.

Dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură diferită, sau chiar de aceeași natură dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică și în cazul pedepsei confiscării parțiale a averii.

Măsurile de siguranță de natură deosebită, luate în cazul infracțiunilor concurente, se cumulează.

Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 34 și 35.

Dispozițiile art. 34 și 35 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărîre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărîrea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente.

Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu moartea a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Recidiva există în următoarele cazuri:

a)cînd după rămînerea definitivă a unei hotărîri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvîrșește din nou o infracțiune înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare;

b)cînd după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvîrșește din nou o infracțiune;

c)cînd după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare pînă la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvîrșește din nou infracțiune.

Pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la lit. a și b se poate ține seama și de hotărîrea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărîrea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii.

La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărîrile de condamnare privitoare la:

a)infracțiunile săvîrșite în timpul minorității;

b)infracțiunile amnistiate;

c)faptele care nu mai sînt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.

De asemenea, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvîrșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 lit. a se poate mări pînă la 5 ani.

Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvîrșită ulterior.

În cazul săvîrșirii unei infracțiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b, se poate aplica o pedeapsa pînă la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor pînă la 5 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica o pedeapsă pînă la maximul general al amenzii, sau închisoarea de la 15 zile la 3 luni.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. c se aplică în mod corespunzător dispozițiile din alineatele precedente.

Dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a și dispozițiile din alin. 4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu moartea a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Sporurile prevăzute în prezentul articol se pot mări pînă la 7 ani, dacă infracțiunea săvîrșită ulterior este infracțiune contra securității statului, contra avutului obștesc, ori o infracțiune de omor, sau o infracțiune contra păcii și omenirii, ori o infracțiune prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naționale.

Cînd după condamnarea definitivă cel condamnat săvîrșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, și nu sînt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

În cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni.

Infracțiunea este continuată cînd o persoană săvîrșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Infracțiunea este complexă cînd în conținutul său intră, ca element sau ca circumstanță agravată, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvîrșită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispozițiilor art. 34.

Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținindu-se seama de infracțiunea săvîrșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decît cea pronunțată anterior.

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrșită în stare de legitimă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvîrșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrșită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvîrșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obștesc.

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul cînd a săvîrșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Nu constituie infracțiunea fapta prevăzută de legea penală, săvîrșită din cauza unei constrîngeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrșită din cauza unei constringeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.