Decizia CCR nr. 718/2006

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (1), (3) și (7) și ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Ioan Vida - președinte Nicolae Cochinescu - judecător Aspazia Cojocaru - judecător Acsinte Gaspar - judecător Kozsokar Gabor - judecător Petre Ninosu - judecător Ion Predescu - judecător Șerban Viorel Stănoiu - judecător Tudorel Toader - judecător Ion Tiucă - procuror Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (1), (3) și (7) și ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Arte Mercato" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 16 martie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 45.524/3/2005, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (1), (3) și (7) și ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Arte Mercato" - S.R.L. din București într-o cauză civilă având drept obiect o contestație la o decizie de concediere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 79 alin. (1), (3) și (7) și ale art. 287 din Codul muncii încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție referitoare la liberul acces la justiție. În acest sens, se arată că, "în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparține angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiție, poate ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie (în cazul de față, printr-o cerere reconvențională), dar, fără a ști ce a stat la baza actului unilateral, trebuie să probeze netemeinicia acestuia. Mai mult, angajatorul nu poate stabili data de la care curge termenul de preaviz, la expirarea căruia va înceta contractul de muncă, această cerință nefiind obligatorie în notificare".

În plus, în legătură cu art. 287 din Codul muncii, prin raportare la art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, apreciază că "este neconstituțională obligarea angajatorului de a proba și alte acte unilaterale ale salariatului, orice argument nefiind potrivit față de egalitatea în fața legii a unor subiecți".

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile art. 79 alin. (1), (3) și (7) din Codul muncii nu sunt contrare art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție referitor la liberul acces la justiție. Dimpotrivă, consideră că acestea sunt în concordanță cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituție, care garantează salariaților libera alegere a locului de muncă. De asemenea, nici art. 287 din același Cod nu contravine prevederilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, pe de o parte, prin reglementarea sarcinii probei nu se încalcă accesul liber la justiție al angajatorului, iar, pe de altă parte, "în situația în care acesta este reclamant, chiar și în situația formulării unei cereri reconvenționale, atunci îi revine oricum sarcina probei, potrivit prevederilor art. 1169 din Codul civil".

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele autorului excepției țin, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 53/2003, al căror conținut, în opinia acestuia, nu permite angajatorului să stabilească momentul de la care curge termenul de preaviz al demisiei angajatului. Reglementările privind demisia, ca modalitate de încetare a contractului individual de muncă prin voința unilaterală a salariatului, prevăzute la art. 79 din Codul muncii, reprezintă o concretizare a principiului libertății muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituție, și nu îngrădesc, în cazul angajatorului, exercitarea dreptului de acces la justiție, statuat de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea fundamentală. Consideră că "acesta are posibilitatea ca, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să se adreseze instanțelor judecătorești competente în cazul producerii unei pagube materiale, determinate de nerespectarea de către salariat a obligației de notificare a demisiei sau a obligației de continuare a activității pe durata termenului de preaviz, situație în care angajatorului, în calitate de reclamant, fie și în cadrul unei cereri reconvenționale, îi revine desigur și sarcina probei, conform regulii generale, prevăzute de art. 1169 din Codul civil, ce dispune că «Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească»". Totodată, nici art. 287 din Legea nr. 53/2003 nu conține norme contrare dreptului de acces liber la justiție, deoarece nu instituie, așa cum susține autorul excepției, o discriminare pozitivă a salariatului. De altfel, în acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 494/2004.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, reglementările cuprinse în art. 79 alin. (1), (3) și (7) din Codul muncii referitoare la demisie nu încalcă în niciun fel dispozițiile constituționale privind accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, dau expresie principiului constituțional al libertății muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituție.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 287 față de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, se apreciază că nu îngrădesc liberul acces la justiție, nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil și nu opresc părțile de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil. De altfel, art. 287 din Codul muncii conține norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, sunt prevăzute numai prin lege.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 79 alin. (1), (3) și (7) și ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Acestea au următorul cuprins: - Art. 79 alin. (1), (3) și (7): "(1) Prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.[...]

(3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia. [...]

(7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv."; - Art. 287: "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare." Autorul excepției consideră că aceste dispoziții legale încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta a fost ridicată într-o cauză în care angajatorul a refuzat înregistrarea demisiei salariatului și ulterior a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al acestuia.

În opinia autorului excepției, care în prezenta cauză este angajatorul, atât art. 79 alin. (1), (3) și (7), cât și art. 287 din Codul muncii încalcă art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât "în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparține angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiție, poate ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie", dar, fără a ști ce a stat la baza actului unilateral, trebuie să probeze netemeinicia acestuia.

Examinând aceste susțineri, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente: 1. O primă critică de neconstituționalitate vizează art. 79 alin. (1), (3) și (7) din Codul muncii, cuprins în secțiunea a 8-a "Demisia" din cap. V "Încetarea contractului individual de muncă". Potrivit art. 55 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta "de drept" - lit. a), "ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea" - lit. b), precum și "ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege" - lit. c). Una dintre posibilitățile de încetare a contractului individual de muncă, ce cade sub incidența lit. c) a art. 55, este "Demisia". Aceasta este reglementată de art. 79 din Cod, care, la alin. (1), definește demisia ca fiind "actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz". Condițiile în care angajatul poate avea inițiativa încetării contractului de muncă prin demisie sunt prevăzute la alin. (2)-(7) ale aceluiași articol și privesc termenul de preaviz, situația contractului de muncă în perioada preavizului, data încetării contractului de muncă, precum și dreptul salariatului de a nu motiva demisia. Ca atare, Curtea constată că niciuna dintre dispozițiile art. 79 din Cod nu justifică susținerile autorului excepției, potrivit cărora, în esență, în cazul litigiilor de muncă, angajatorului îi revine sarcina probei, chiar și în cazul demisiei.

Dimpotrivă, contrar susținerilor acestuia, alin. (2) al art. 79 prevede expres că "Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă". Așadar, pentru situațiile în care, ca în speță, angajatorul refuză înregistrarea demisiei, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă, inițiativa de a înceta contractul de muncă prin demisie revine salariatului.

Așa fiind, Curtea constată că dispozițiile criticate referitoare la încetarea contractului individual de muncă pe calea demisiei salariatului nu îngrădesc, sub niciun aspect, posibilitatea angajatului de a se adresa justiției, în condițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție. De altfel, susținerea este contrazisă chiar prin ridicarea prezentei excepții de neconstituționalitate în fața Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal și sesizarea Curții cu soluționarea ei. 2. Aceleași critici de neconstituționalitate sunt formulate de către autorul excepției și în ceea ce privește dispozițiile art. 287 din Codul muncii, care prevăd că "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare".

Curtea constată că prevederile art. 287 din Codul muncii au mai fost supuse controlului de constituționalitate, în esență, cu aceeași motivare - discriminarea și defavorizarea angajatorului în raport cu salariații - și cu invocarea încălcării accesului liber la justiție. Astfel, prin Decizia nr. 494 din 11 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 18 ianuarie 2005, Curtea, respingând excepția, a reținut că dispozițiile art. 287 din Cod "reprezintă norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, se stabilesc prin lege", precum și că "salariatul și angajatorul sunt două părți ale conflictului de muncă, situate pe poziții opuse și cu interese contrare, situația lor diferită justificând, în anumite privințe, și tratamentul juridic diferențiat. Angajatorul este cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe".

În lipsa unor elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții în materie, cele statuate în decizia indicată își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (1), (3) și (7) și ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Arte Mercato" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 octombrie 2006.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi ---------